Ploua… din nou. Ploua si e gri.
Nu, nu afara, pe dinauntru.
Daa... E toamna. Cred ca toamna se naste de fapt initial in interior, si abea apoi se exteriorizeaza in afara sufletului/ inimii/ mintii. Si o sa o tina asa ceva vreme.
Ploua si e gri. O ploaie de sentimente ce se va transforma curand intr-o furtuna care cu greu ma va lasa sa adorm.
Toamna aduce tristete, dar, afara cel putin culorile calde ale frunzelor moarte pe alei te mai imblanzesc, revezi locurile acelei veri si zambesti, macar ironic.
Toamna din interior e un zbucium. Totul incepe cu o adiere de amintiri proaspat impachetate, apoi stropii formati din acele amintiri contopite intr-un fel sau altul cu prezentul isi fac si ei aparitia. Te poseda ganduri- regrete ca ai fi putut schimba ceva la un moment dat, ideile bune care intotdeauna vin prea tarziu, zambete nostalgice cand iti amintesti brusc elemente neinsemnate la acel moment, un adevarat dar de suflet cand le revezi cu ochii mintii. Acele lucruri care te umplu pe interior de euforie. Astfel, se formeaza nori negrii si nervosi. Apoi se deslantuie o ploaie propiu-zisa de lacrimi, zambete, ecouri, iar ceva liric se naste in tine: melancolia.
Ah... melancolia... Starea care deseori se manifesta printr-un zambet, un zambet care insa este echivalentul unei nopti cu lacrimi.
Afara...? Ma ajuta umbrela, geaca si nu simt raceala ploii si a vantului.
Dar in interior? Imi ramane speranta- o umbrela improvizata, fragila si mica, care depinde de mine pentru a ma proteja.
Mi-e greu. Incerc sa ies din imbratisarea ploii din mine. Ma pierd in parc.
Afara ploua si e gri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu