Ploua cu sentimente

Ploua… din nou. Ploua si e gri.

Nu, nu afara, pe dinauntru.

Daa... E toamna. Cred ca toamna se naste de fapt initial in interior, si abea apoi se exteriorizeaza in afara sufletului/ inimii/ mintii. Si o sa o tina asa ceva vreme.

Ploua si e gri. O ploaie de sentimente ce se va transforma curand intr-o furtuna care cu greu ma va lasa sa adorm.

Toamna aduce tristete, dar, afara cel putin culorile calde ale frunzelor moarte pe alei te mai imblanzesc, revezi locurile acelei veri si zambesti, macar ironic.

Toamna din interior e un zbucium. Totul incepe cu o adiere de amintiri proaspat impachetate, apoi stropii formati din acele amintiri contopite intr-un fel sau altul cu prezentul isi fac si ei aparitia. Te poseda ganduri- regrete ca ai fi putut schimba ceva la un moment dat, ideile bune care intotdeauna vin prea tarziu, zambete nostalgice cand iti amintesti brusc elemente neinsemnate la acel moment, un adevarat dar de suflet cand le revezi cu ochii mintii. Acele lucruri care te umplu pe interior de euforie. Astfel, se formeaza nori negrii si nervosi. Apoi se deslantuie o ploaie propiu-zisa de lacrimi, zambete, ecouri, iar ceva liric se naste in tine: melancolia.

Ah... melancolia... Starea care deseori se manifesta printr-un zambet, un zambet care insa este echivalentul unei nopti cu lacrimi.

Afara...? Ma ajuta umbrela, geaca si nu simt raceala ploii si a vantului.

Dar in interior? Imi ramane speranta- o umbrela improvizata, fragila si mica, care depinde de mine pentru a ma proteja.

Mi-e greu. Incerc sa ies din imbratisarea ploii din mine. Ma pierd in parc.

Afara ploua si e gri.

Ritmul inimii

-Spune-mi, stii de ce bate inima?

-Nu...

-Inima... spune « te iubesc » in codul morse. Stii de ce bate continuu ?

-Nu...

-Asteapta un raspuns. Asteapta o alta inima sa bata langa ea, sa-i raspunda « si eu »

-Dar... dupa ce se intalnesc, ele continua sa bata. De ce ?

-Nu se satura niciodata una de alta, de iubire.

In amintirea acelei veri

Mda... Mijloc de octombrie. Pur intamplator, se implineste fix o luna de cand m-am rupt de vacanta. Eu i-as zice vara per total. Ce mai conteaza 14 zile desprinse din septembrie?Daca eu abea zilele astea realizez ca, cu venirea primelor note, a aterizat si toamna.
A fost vara noastra...
Cate diferente... inafara frigului ce-mi inteapa brutal pielea. Hah, si eu am de traversat doar o straduta pana la scoala... S-a sters tot. Chiar si fundalurile muzicale. Mi-amintesc atat de bine ca pe plaja eram adunati toti nebunii, umpleam un sir considerabil de prosoape colorate si rasunau houser-isme, la fel afara si oriunde eram noi in play-listul fiecaruia. In al meu era si raggae si ... in fine, orice care-ti dadea pofta de miscare,de viata. In principiu primele 2 genuri mentionate. (si crede-ma, nu-s eu cine stie ce hauzaritza infocata). Ah! "vara asta este zuu" Acum... ma inspira Veritasaga, O.N... faimosul "etc."
Imi rasuna in minte versurile lui e m i l- Dub shot :

„si cad pe nisip...
timpul nu-nseamna nimic”

Da... acum imi permit sa le pun la perfect. Doar citind jurnalul (si nu sunt genul care scrie orice prostie de zi cu zi, ci doar ce-mi pare mai important, de retinut, si asta cand mai am si timp de scris) imi ruleaza filmul verii noastre prin fatsa ochilor. In spatele scrisului meu cam grabit, sters de mina prea albastra a pixului si dezordonat se ascund imagini. Ce daca imprimanta mea are fitze, eu tot am atasate imagini in jurnal... S-au schimbat prea multe. Parca timpul a vrut sa stearga prea de tot si prea repede vara noastra. Persoane, prietenii... unele raman doar amintiri, in timp ce altele au devenit mai solide. Fetze noi, sau fetze vechi cu infatisare noua, fiecare jucand un rol pentru aceasta vara, ca pentru o piesa de teatru. O piesa de teatru in care cortina a cazut pe neasteptate. Vantul tomnatic sufla toate aceste lucruri, cu usurimea cu care ar arunca o frunza din mijlocul parcului pe lac -distanta-.
M-am indragostit de vara... M-am indragostit de o amintire.
Mi-e dor... Mi-e greu sa nu ma uit inapoi, sa nu vreau inapoi! Stiu, stiu ca m-ai invatat sa o traiesc numai si numai din amintiri, dar nici tu nu poti sa iti indeplinesti aceste cereri!
Imi pare rau...
S-au intamplat prea multe, prea repede,relativ ilogic si umpic neclare. Ca un vis. Cel putin visele mele... De fiecare data cand visez (asta daca am atata bunavointa sa-mi amintesc ce am visat) pe timpul noptii, povestea incepe brusc, imaginea este neclara, vocile in ecou... Multe lucruri sunt lipsite de logica, si totusi eu stiu ca este asa cum se intampla, pentru ca asa trebuie... Si desi acele imagini ruleaza o noapte intreaga, par un minut. Apoi se termina brusc, lasandu-te suspendat in mijlocul punctului culimnant. Mda, astea-s cuvintele care le-am cautat pentru aceasta vara.
Macar, inca pot sa ma consolez ca a fost un vis implinit, si cu melodiile raggae si house care pot oricand sa-mi coloreze play-listu.

Maine

M-am gandit de mai multe ori la viitor, daca faptul ca imi schimb prezentul intr-o ultima secunda modifica ceva,cumva si cat anume. Mi-am permis si un raspuns: un da categoric.

Si totusi... sunt om. Instinctul imi spune sa actionez, iar eu ma supun. Nu-mi mai e teama de schimbare... M-am hotarat. Sunt anti planurilor pe termen lung. Imi pasa de prezent, pe care incerc sa-l prelungesc cat mai mult posibil, pentru ca despartirea doare. Si-n plus... am invatat sa nu mai privesc in trecut... sa-l accept ca pe niste amintiri asternute pe hartie, ca pe niste imagini pastrate de memorie.

Cum sa raman indiferenta cand vad clar ca ceea ce iubesc, ce simt si vreau la nesfarsit, curand o sa fie acel trecut la care nu am voie sa ma intorc? Cum?!

Ratiunea-mi sopteste „Priveste inainte!”, inima urla „Nu te rupe de nimic!”... iar eu.... Eu le ascult pe amandoua sorbindu-mi absenta cafeaua.

Maine... acostez barca copilariei si a viselor pe malul realitatii.

Maine... pun punct la tot, incep un alt roman.

Maine... am sa uit, nu mai lega amintiri, or sa se stearga cu guma toate.

Maine... regretele nu mai au nici efect, nici rost.

Maine... copilul din mine se pierde pe aleile pustii ale unui trecut incuiat, a carei cheie s-a pierdut prin timp.

Maine... totul ia sfarsit.

Maine... sentimentele devin doar cuvinte.

Maine... n-o sa-mi mai fie dor de nimic, nici de idei, nici de persoanele cu care m-am obisnuit, nici de trecut, nici de mine.

Maine... n-am sa mai zambesc continuu, prosteste din orice. Nu are sens.

Maine... am sa sec izvorul cu lacrimi.

Maine... spun „pa!” spontenaitatii, voi incepe sa gandesc inainte sa actionez.

Maine... ma pierd.

Maine... nu o sa fie mai bine.

Maine... renunt la tine, la noi, la ei, mai precis, la mine.

Dar maine... maine nu vine niciodata! Maine continua sa devina azi, maine este un ideal fictiv al celor care renunta prea usor; o iluzie cu care ne-am obisnuit.

Inima si ratiunea tac. Sorb ultima gura de cafea. Acuma stiu...

Maine... maine al meu va veni cand voi dormi intr-o rochie alba, vaporoasa de vara inconjurata de crini, cu mainile impreunate asteptand pamantul sa cada peste mine.

Asa ca zambeste,maine... sigur va fi mai rau!

Azi... traiesc!