Simt ca am inceput sa te uit. Defapt nu, taie asta. Nu te uit, pentru ca inca te stiu in detaliu. Vocea ta, tonul, replicile. Cum ma tachinai, cum nu te pricepeai sa ma impaci. Cum te jucai pe spatele meu cand ma sarutai si tindeai sa ma strangi tot mai aproape de pieptul tau. Imi amintesc totul infiorator de bine.
Deci rectific.
Simt ca ma obisnuiesc cu lipsa ta. Te iubesc, dar nu-mi mai este dor de tine.
De ce?
Prima oara tu ai plecat, fara niciun semn, de parca nu ai fi fost vreodata. Un fugar nenorocit. Asta dupa ce ne-am jucat amandoi si am sfarsit prin a ne indragosti. A doua oara trecuse deja timp. Eu nu te mai suportam intru totul. Tu ai inceput sa ma uiti. Noi ne-am jucat de-a "suntem amici", si eventual am revenit la vechile obiceiuri. Cica nu mai era o joaca si a inceput sa fie frumos si sa ma atasez de tine cum nu am mai facut-o cu nimeni. Pana cand mi s-a pus pata pe tine si nu te-am mai cautat neam, iar tu? Tu aveai inca un orgoliu colosal si o relatie de doi ani. Inca nu am definitivat care dintre cele doua te-a oprit defapt.
Acum, dupa ce ma incurcasem cu un 'baiat cuminte', mi se facea tot mai dor de tine, tocmai pentru ca el se diferentia atat de mult de ceea cu ce ma obisnuisem. M-am intors, si am primit amandoi rolul de amanti. Te-am ales. Nu doream sa ajung sa ranesc mai mult decat era cazul; nu imi plac daunele colaterale. Si te-am iubit.
Tehnic, de prin iulie a anului trecut eu am tot tinut la tine. Ma cunosc, si nu ma pot reindragosti de nimeni, iar asta-mi pare cea mai plauzibila explicatie: nu mi-a trecut de tine.
Faptul ca acum nu a mai fugit niciunul si s-a terminat intr-o maniera relativ normala (cu lacrimi dupa ce ti-am inchis si tot tacamul), am acceptat ideea ca atat a fost. Vreau sa zic, de tot. Nu mai sper, nu mai cred in nicio cheita care sa deschida alte drumuri de intoarcere. It's a dead end. Ours.
A treia oara se spune ca e cu noroc. Am avut timp de atunci si pana acum sa trec prin asa zisele 'etape ale durerii':
Am negat ca m-am indragostit pe bune de tine.
M-am revoltat ca o dementa stiind ca te-ai jucat.
Faceam ce faceam si parca imi negociam orgoliul in speranta ca il pot da la schimb daca exista o solutie.
Am fost si relativ depresiva. Asta daca se pune perioada aia in care eram extraordinar de seaca si numaram efectiv zilele si orele de cand se terminase.
Iar acum ma impac in sfarsit cu ideea: Nu a fost sa fie! Sa ajung in punctul asta... Da, cred ca vorbim si de noroc. Sa vedem ce ne ramane. Vreau sa nu te mai iubesc, sa nu te mai vreau. Dar nu te uit! Iti promit. Asa simt, asa trebuie sa fie!
(...sau totul se rezuma la placebo. Sunt inca amortita si obosita, chiar daca nu stiu cat timp a trecut, si deci e prea devreme sa ma doara asa cum trebuie.
Meh. Astazi sunt optimista. )
